Câteva aspecte de „etalon medieval” pentru arta veacului al XIX-lea
Claudiu Tița-Nicolescu
Din punct de vedere istoric, secolul al XIX-lea a însemnat pentru națiunea română o adevărată perioadă de revelare a propriei identități într-un context politic european fluctuat, zdruncinat, adesea, de conflicte militare, anexări de teritorii sau desființări statele.
Aflate în zona geografică periferică a continentului, țările române primesc în plin șocurile războaielor ruso-austro-turce care foloseau atât Țara Românească cât și Moldova ca teatru de ostilități. Nu este greu de imaginat efectul acestor imense desfășurări de forțe ale marilor imperii în spațiul românesc. Populația rurală va duce, în general, greul acestei situații nefericite în care, de fapt, românii se găseau de secole, silindu-i la o continuă adaptare si, mai mult de atât, la o permanentă rearanjare rațională a sistemelor ideologice, alipindu-le, paradoxal, la malaxorul de credințe străvechi și obiceiuri care le guverna existența. Poporul român aflat într-un spaţiu geografic de mari interese strategice a fost un popor pentru care termenul de agresiune a căpătat de-a lungul sutelor de ani, conotaţia profundă a unui lucru nelipsit din viaţa lui. De prea multe ori supus actelor de violenţă, a constrângerilor, acesta s-a retras în eterna linişte a timpului, cultivându-şi moravurile sănătoase, construind case şi biserici copiilor lor, ducându-şi viaţa cu modestie şi demnitate[1].
Arta românească, din această perioadă de ample transformări sociale și politice, a cunoscut câteva aspecte definitorii care vor demarca estetica nord-dunăreană și vor aduna, laolaltă, atât vechea tradiție bizantină cât și stilurile occidental-gotice influențate de Renaștere. Sincretismul existent în artă va sublinia capacitatea tradiționalului românesc, foarte conservator, de a elabora noi forme estetice prin acceptarea creațiilor alogene. Capacitatea românilor de a stratifica și modifica, de o manieră proprie, elemente culturale străine reprezintă o invitație la cunoaștere istorică, la contemplație dar și la cercetare obiectivă cu scopul de a poziționa românismul în universalitate. Pentru a înțelege ansamblul raporturilor cognitive(ca instrument mental) care au trasat artei și istoriei românești particularismul specific, trebuiesc cunoscute atât contextul etalonului medieval cât și interacțiunea vechiului cu noul, în special, cel venit pe filiera Iluministă.
Am putea spune, ipotetic și în context istoric, că raționalitatea este un aspect, care nu își găsește o poziție logică într-un sistem ideologic profund religios unde afectivul primează. Evul Mediu românesc a demonstrat că ortodoxismul a fost unul din cele mai puternice repere spirituale și culturale imprimând populației și, în special, clasei conducătoare iubitoare de frumos, un câmp de gândire funcțional, în unele cazuri, foarte tehnicizat. Construcția Mânăstirii de la Curtea de Argeș, în veacul al XVI-lea, este o dovadă a inserției omniprezente a instituției bisericești în sistemul funcțional al societății și, implicit, în constituirea unei noi gândiri culturale, deschisă atât către rațional (prin acceptarea de linii arhitecturale străine) cât și către afectiv (păstrarea cu sfințenie a vechilor norme impuse de sinoadele ecumenice bizantine). Paul de Alep, în anul 1654, o consideră una din minunile lumii: “Cât despre arhitectură, nu este cu putinţă nimănui să dea o descriere potrivită, atât de felurite sunt sculpturile şi ferestrele bogat împodobite, dintre care unele sunt lungi şi înguste, altele rotunde şi cu chenare asemenea scuturilor”[2] .
Un alt exemplu sugestiv de raționalitate în arta românească scrisă a veacului al XVI-lea, care va reflecta modul de gândire, în sens filosofic și pedagogic, din secolele viitoare vor fi Învățăturile lui Neagoe Basarab, care elimină elementele mistice (întâlnite frecvent în cultura românească), aducând în plin plan sentimentul moral și spiritul realist[3].
Realitatea istorică ce și-a pus amprenta pe arta românească și care, a ținut societatea într-o așa-zisă tensiune mobilizator-creatoare, a fost contextul politic de opresiune otomană (sfârșit în secolul al XIX-lea), perceput, firesc, de cea mai mare parte a populației ca o amenințare evidentă la integritatea sistemului ei de credințe. Acest gen de agresiune, care va fi perceput de o manieră diferită de clasele sociale, va impulsiona gândirea dogmatică care, de cele mai multe ori, va duce arta religioasă românească la realizări ce vor fi luate drept reper în perioada de avânt cultural din secolul al XIX-lea.
Ilustrarea în artă a marilor realizări românești, din perioada medievală, nu poate fi mai bine relevată ca impresionantele construcții brâncovenești unde arhitectura și decorul pot căpăta semnificațiile unui renascentism autohton. Chiar dacă perioada secolului al XIX-lea va fi marcata de numeroase evenimente politico-militare, țările române și, mai târziu, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești intră, prin intermediul revoluției industriale mecanizate, pe drumul fără întoarcere al consumismului. Arta, de toate felurile, începe să capete alte conotații și alte dimensiuni, devine accesibilă unei număr mai mare de persoane și, implicit, se transformă în funcție de nou-apărutul principiu capitalist: cerere și ofertă.
Stilul brâncovenesc va rămâne pentru arta veacului al XIX-lea un capital de valoare neîndoielnică în care savoarea liniilor de demarcație stilistică vor pune în cumpănă tradiționalismul medieval și neconformismul modern. Arta medievală, civilă sau religioasă, de multă ori, austeră va continua să reprezinte, chiar până spre începutul secolul al XX-lea etalonul conformist[4] în contradicție cu noile elemente apărute de sorginte iluministă.
Nu putem defini noțiunea de etalon medieval în artă pentru veacul al XIX-leadacă ne-am referi doar la Țara Românească. În Moldova începutului de secol al XVIII-lea, după eșecul politicii lui Dimitrie Cantemir, importul de forme turcești, atât în decor cât și în construcție devine omniprezent[5]. Oricum am privi evoluția artei românești trebuie recunoscut că aceasta este strict legată, atât de contextul politic al regiuni, cât și de dorința, sau, mai bine spus de capacitatea domnitorilor de a promova frumosul și estetica. Modelele străine de construcție[6] în paralel cu ornamentica tipic moldovenească vor da naștere unui stil arhitectural nou, de absolută coerență, care va continua să îmbine, pe parcursul a mai mult de un secol, atât liniile orientale[7] cât și cele autohtone. Instaurarea domniilor fanariote, în Moldova și Țara Românească, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, va iniția un proces de unificare a stilului de construcție și decor, uneori epatant[8], prin prezența acestora pe tronul ambelor țări. Arhitectura religioasă, chiar influențată de numeroase curente, va rămâne credincioasă stilului bizantin în Muntenia și, în parte, modelului ucrainean și polonez ( baroc) în Moldova[9].
Toate aspectele prezentate au rolul de a argumenta, într-o oarecare măsura, expresia estetică sau, mai bine spus, experiența artistică ce va fundamenta modul în care arta va fi definită în veacul al XIX-lea mai întâi în Moldova și Țara Românească, apoi în Principatele Unite și, mai târziu (tot în secolul XIX) în România Modernă. Este evident ca situația politică bulversantă, de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și până la jumătatea celui de-al XIX-lea, în cele două principate[10] suprapuse efervescenței reformatoare ce mătura Europa, au avut un impact deosebit în evoluția societății, a conceptelor învechite de tip feudal, care încep să se destrame în fața celor ce începeau să plaseze românismul în spațiu și timp dar și asupra a tot ce însemna ideea de artă.
Aplecarea asupra contextului istoric este întotdeauna logică atâta timp cât aceasta strâns legată de înțelegerea sistemelor ideologice, sociopolitice sau artistice ce vor trasa personalitatea noului stat românesc apărut în secolul al XIX-lea.
Biserica Domnească Sfântul Nicolae din Curtea de Argeș
Fotografii de Marius Tița
[1]Ion Tița Nicolescu, Argeșul și Muscelul văzute de călători străini și prin documente autohtone în secole XVI-XVIII, (în manuscris), Târgoviște, 2013, p. 73.
[2] Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Totoiu Ion, Călători străini despre ţările române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, vol. VI, p. 166, (în continuare: ***Călători străini despre ţările române).
[3]Ștefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii românești (sec. X-XVI), Ed. Academiei Române, București, 1971, p. 177.
[4]Florentina Dumitrescu, Emil Lăzărescu, Maria Ana Musicescu, Dumitru Năstase, Răzvan Theodorescu, Teodora Voinescu, Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, partea I, Arta în Țara Românească de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1970, pp. 19-59.
[5]Idem, partea II-a, Arta Moldova de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1970, pp. 125.
[6]Instaurarea Despotismului luminat (cf. Nicolae Iorga), după domnia lui Dimitrie Cantemir a adus în Moldova noi linii de construcție cum ar fi rococoul constantinopolitan.
[7]Noua arhitectură introdusă în veacul al XVIII-lea de fanarioți prinsese deja în spațiul moldovenesc (Mănăstirea Golia). Liniile turcești aduse de aceștia în țările române erau, la rândul lor, înrâurite de cultura franceză.
[8]Vasile Florea, Istoria artei românești, Ed. Litera Internațional, București, Chișinău, 2007, p. 281
[9]Ibidem, p. 283.
[10] Mica boierime cu veleitati burgheze sesizează posibilitatea îndepărtării monopolului comercial turcesc și perspectiva unui negoț liber. De asemenea, reformele in economie și învațămînt, făcute de fanarioți aduc tot mai jos, spre straturile sociale umile, din umbra marii boierimi conservatoare, idei inovatoare. Teritoriile românești devin teatru de razboi. Imperiul otoman face față tot mai greu conflictelor cu Rusia, Austria si populației românești ostile. Moldova își voia înapoi Hotinul, transformat de turci in Raia in anul 1713. Valahia îsi dorea inapoi Oltenia anexată de austrieci. Imperiul Otoman făcea tot posibilul păstrării autorității în principate. Austria dorea să anexeze mai mult din Moldova (Bucovina intrase deja in componența acesteia). Imperiul rus, la răndul sau, urmarea, cu disperare, anexarea principatelor. În perioada cuprinsă între anii 1806-1812 țările române au fost, mai mult ca niciodată, in pericol de a dispărea de pe scena istoriei. Pricipatele române devin mărul discordiei între cele trei imperii și cad pradă vechilor prieteni ruși si austrieci. Anexarea totală a Moldovei si Munteniei devine iminentă, până când o altă mare putere europeană oprește Viena si Moscova din zelul lor expansionist: Imperiul francez al lui Napoleon.
Related Posts
Pavel Obreja, sculptură, Hanna Kozetletska, pictură. La București →
Sentimente marine, cu pictorul Marin Răducu →
O revelație, pictura Anei Iulia Miheșan →
