Reportaj coperta

Published on October 28th, 2014 | by Marius

0

Gravura ca artă majoră

Răzvan-Constantin Caratănase

Theodor Aman a înființat Școala de Arte Frumoase în 1864 și se cunoaște faptul că la început au existat patru secții: arhitectură, pictură, sculptură și gravură, iar cursurile de desen se făceau în comun. În 1904 secția de arhitectură avea să se desprindă de Școala de Belle-Arte din București, iar secția gravură avea să fie desființată imediat după cel de al doilea război mondial, și în locul acesteia avea să apară secția de grafică. Se întâmpla în 1947, după instaurarea regimului comunist. A fost desființată pe motiv că putea multiplica sau face propagandă cu manifeste prin intermediul preselor de gravură. A fost însă reînființată tocmai prin atributele de a face propagandă fidelă regimului comunist, prin imagini sintetic-convingătoare, prin multiplicare ieftină și prin răspândire.

Serviciile aduse de gravură unor importante domenii ale științei, precum și multiplicării temelor acestora, merită, de asemeni, reliefat. Este vorba de planșe anatomice, geografice, botanice, documentare, pentru apariții în presă, în almanahuri sau publicații distincte. Imaginile respective care au circulat, în lumea largă, constrânse către condiția de a fi corecte, explicite, repetabile în sute de exemplare, apte de a acoperi tot mai extinse arii geografice.

Domenii cruciale pentru împlinirea noastră, precum arhitectura, muzica, literatura, geografia, astronomia, istoria, anatomia, zoologia, botanica, filozofia, religia, matematica, fizica, chimia, educația, economia, au fost servite de gravură, prin prețioase transpuneri în imagine a unor concepte și descrieri științifice care au circulat, prin asistări profesionale ale multiplicării.

Importanța corectitudinii tiparului bancnotelor, relevanța și exactitatea hărților, ilustrarea unor evenimente istorice și arhivarea acestora, ziarele și alte numeroase publicații au fost posibile datorită acestui domeniu, timid explorat, gravura. Louis Hourticqmenționa la un moment dat că „Limbajul plastic nu cunoaște, ca literatura, frontiere lingvistice; el trece ușor peste țări și peste secole”. Numai prin simplul fapt că stampa putea fi multiplicată, făcând posibilă o transmitere rapidă și eficientă, putem accepta ideea trecerii cu ușurință peste granițele, barierele dintre țări, favorizând cunoașterea artei în locații mai mult sau mai puțin distanțate geografic.

De reținut este faptul că, până în momentul apariției fotografiei, toată producția artistică a fost cunoscută numai prin reproducerea operelor de artă prin intermediul gravurii, iar creatorii au găsit în această direcție a artei un orizont larg de activitate, atât prin reproducerile „interpretative” a acelor lucrări pictate, cât și prin realizarea unor desene special alcătuite pentru procesul de transpunere și gravare.

Traficul și comerțul de stampe care devenise din ce în ce mai intens, a avut ca efect un fenomen de amploare, zecile de mii de stampe ajungând să decoreze locuințe modeste care nu își puteau permite tablouri scumpe. Acest fenomen se petrecea atât în țară, cât și în Europa. Nici o altă ramură a artei nu permite contactul la distanță cum o face gravura, și știm precis că acest domeniu a fost unul din factorii relevanți în răspândirea schimburilor de idei, concepții și viziuni artistice între țări. De asemenea, stampa mai constituie și un relevant mod de arhivare a unor imagini create, care de-a lungul timpului s-au pierdut, incendiat, distrus etc. iar diverse opere de artă – în special tablouri, obiecte, clădiri – ne pot fi aduse la cunoștință doar prin intermediul stampelor, care capătă statutul de document, capabil să ofere informații pentru reconstruirea / restaurarea acelor obiective.

11  12

Astăzi avem posibilitățile tipografice de reproducere, cu ajutorul cărora ne putem informa despre arta altor civilizații sau popoare. Toate activitățile artistice de pe întregul mapamond ne stau la dispoziție, constituind mijloace de educare, culturalizare și informare. Artiștii plastici încearcă permanent să depășească limitele geografice ale zonei de care aparțin, extizându-și aria cunoștințelor prin contacte cu sfera unor personalități din diferite părți ale lumii.

Dacă am intenționa să definim gravura ca suma unor acțiuni umane, de tipul inciziilor, al săpării, al obținerii unor șanțuri, prin excavarea unor porțiuni din diferite materiale, precum piatra, lemnul, metalul, osul ș.a.m.d., cu scopul obținerii unor semne sau imagini am intreprinde un lucru corect. Într-adevăr, aceste acțiuni și artefacte s-ar putea numi gravură și, respectiv, obiecte gravate. Rostul acestor acțiuni este unul primordial decorativ, de înfrumusețare sau personalizare a unor obiecte de uz comun, precum arme, podoabe, instrumente, obiecte de cult și altele.

Atunci însă când aceste obiecte sunt încărcate cu cerneală, pentru a fi imprimate pe hârtie, în mai multe exemplare, ne referim la rostul și rezultatele gravurii ca la un gen artistic aparținător artelor plastice. Acest înțeles al termenului de gravură este și cel la care se referă scrierea noastră, care are ca scop principal situarea gravurii, ca gen de sine stătător, între Artele Plastice Majore.

15   14

Pentru a situa în timp originile gravurii, nu vom putea eluda primul rost al gravurii, cel decorativ, menționat mai sus. Din acest punct de vedere vom fi îndreptățiți să afirmăm că gravura, ca activitate umană, are origini la fel de vechi ca și omenirea.

Gravură”este un termen provenit din limba germană de la „graben” care înseamnă „a săpa” – el putând să aibă sensuri diferite: se referă la placa gravată „săpată” în piatră, metal, plastic, lemn, linoleum etc. de către artist cu imaginea care urmează a fi trecută prin procesul imprimării (cu fiecare imprimare în sine) – sau alteori – cu referință la arta și meșteșugul gravatului în suport (fie el lemn, metal, piatră etc.) prin procedeele utilizate dar și rezultatele acestora din două puncte de vedere: artistic și tehnic.

Pe de o parte, lăsarea unor urme incizate, pentru o mai bună rezistență în timp, pare a fi ceva firesc-omenesc, ancestral chiar, transmis până în zilele noastre, vădind dorința legitimă a omului de a-și marca prezența și intențiile pe suprafețele obiectelor înconjurătoare. Cu atât mai mult, nu putem neglija aspectul estetic, dorința de a înfrumuseța obiecte comune sau cu rosturi speciale precum ceramica, armele și armurile, podoabele sau monedele și sigiliile. Altamira (Spania), Lascaux (Franța) sau Cueva de las Manos (Argentina) sunt câteva din siturile planetei care au reprezentări vizuale similare – de pildă mâna.

Omul primitiv, mânat de dorința de a lăsa urme despre sine și semenii săi, pentru eternitate, și-a înmuiat palma în vopsele lichide, obținute din funingine sau pigmenți minerali și a presat-o pe peretele cavernei. Rezultatul era astfel o gravură, în cel mai plenar sens al principiului tiparului înalt. O altă variantă era aceea de a stropi substanța colorată în jurul mâinii fixate pe perete, rezultatul fiind unul specific tot gravurii, tehnica șablonului.

Cele mai vechi popoare, precum sumerienii, fenicienii, egiptenii și grecii, indienii, chinezii sau japonezii au folosit gravura pentru scopuri de comunicare, personalizare a unor mărfuri sau cu scopuri estetice. Mici cilindri gravați, rotiți pe suprafața unui lut moale crea nume și propoziții, comunicând identitatea unui fabricant faimos, obiecte din lemn scobite după un plan prestabilit, încerneluite și presate în mod repetat pe pânze creau motive ornamentale pentru veșminte ș.a.m.d.

1  3

O primă rută de instaurare ca gen artistic distinct ar fi aceea a realizării unor importante inovații, perfecționări, soluții tehnice mereu înnoite, mijloace de incizare tot mai elaborate, cu scopul obținerii unor forme de expresie plastică tot mai convingătoare. Calitatea materialelor gravabile a fost mereu înbunătățită, în categoriile de esențe lemnoase sau a calității plăcilor de metal. Calitatea sculelor de gravat, a dăltițelor și a acelor a crescut și ea până la uimitoare performanțe, precum gravarea unor semne de mare finețe în oțel, cu dălți de oțel. Performanțele unor asemenea scule au cerut dialoguri strânse cu metalurgia de vârf și procedee de ascuțire uimitor de avansate.

Reluând tema situării gravurii alături de pictură și sculptură ar fi de remarcat unele similitudini dar și deosebiri, privitoare la materiale și tehnici perfecționate în timp, specifice fiecărui gen în parte. Gravura, la fel ca pictura și sculptura, este neîndoielnic un mijloc de exprimare artistică.

Așa cum tehnica de realizare a picturii se deosebește față de tehnica sculpturii, și tehnica de realizare în gravură este diferită față de celelalte două. De fapt în domeniul gravurii, în funcție de material și de mijloacele de incizare, avem de-a face cu mai multe tehnici și tipuri de tipar, așa precum se va vedea în capitolele următoare. Avantajul multiplicării, fără a fi unul exclusiv al gravurii, reprezintă atuuri certe pentru sculptură și este cvasi-nefolosit în pictură, fiind total impropriu cu ideea de pictură. Domeniul gravurii și-a câștigat popularitatea, prestigiul și prin furnizarea, distribuirea unei imagini în mai multe exemplare, contribuind astfel la consolidarea, de-al lungul timpului, a unei bune formări a gustului artistic.

În timp, rigorile impuse activității de colecționar de stampe au devenit tot mai stricte, subliniind importanța acordată domeniului, reliefând respectul pentru calitatea artistică a gravurilor. Adevărații colecționari de stampe au criterii de selecționare extrem de riguroase. Nu colecționează niciodată un exemplar care are o murdărie sau vreo pată uleioasă pe fața sau pe spatele hârtiei, chiar dacă aceasta este realizată de vreun maestru recunoscut. Nu va fi achiziționată deoarece stampa nu va rezista în timp, ea va fi „mâncată” de vreo bacterie sau ciupercă. Un alt criteriu este acela al bunei observări a semnăturii pe exemplar, orice suspiciune privitoare la acest aspect anulează valoarea gravurii.

Stadiile și imprimările finale sunt extrem de relevante. Stadiul premergător are o mai mare valoare decât cel final deoarece el este unicat, este o etapă tranzitorie până la rezultatul final. În general, artiștii gravori nu păstrează stadiile de tranziție, preferând doar prezentarea celor finale. Stadiile succinte de tranziție ne arată cu întrutotul procesul de creație al artistului, un proces complex care prezintă întocmai toate intențiile creatorului. Artiști celebri precum Edgar Degas, Pierre-Auguste Renoir, Camille Pissaro, Pablo Picasso etc. sunt renumiți pentru asemenea mod de lucru – imaginea „suferă” intervenții plastice mai mult sau mai puțin semnificative, imaginea finală devine una complexă iar elementele acesteia sunt clarificate sistematizat (episodic) încă din timpul lucrului. Astfel de stadii intermediare sunt extrem de rare, și astfel valoarea acestora este una mult mai mare, nu datorită unicității ci pentru că reprezintă mărturii, dovezi ale materializării unui proces de creație în etape cu asumarea unor riscuri de estetică și gramatică vizuală.

Un alt aspect specific al acestui domeniu este acela al lucrului asistat de posibile corecturi. În gravură se fac rar intervențiile de revenire sau de corectare, operații care se realizează cu multă precizie. Gravura înseamnă o intenție artistică foarte precisă, exactă și în egală măsură cu o perfectă stăpânire a tehnicii, spre deosebire de pictură, unde se pot efectua corecturi ori de câte ori este nevoie, până se ajunge la rezultatul final. Putem afirma că unui gravor îi este necesară rigoarea și virtuozitatea, spre deosebire de pictor, care poate să intervină în permanență, pentru schimbarea petelor de culoare care nu îi convin.

Gravorul poate vedea rezultatul abia după ce ridică hârtia imprimată de pe placă, anterior efectuându-se operații de preparare a plăcii, de gravare, de încerneluire și la urmă operația de imprimare prin intermediul presei de gravură.

Ca și în alte domenii artistice, au fost de mare importanță schimburile și deplasările cu scop instructiv-cultural, mulți gravori nord-europeni preluând din climatul italian prețioase repere estetice, precum și mulți artiști sud-europeni preluând din experiența artiștilor germani sau flamanzi.

 

9  7

Pe la jumătatea secolului al XV-lea iau amploare corporațiile de artizani, deoarece începe să fie evident că practicarea gravurii (o nouă tehnică de exprimare), prezintă un real potențial pentru nevoi culturale. Așa, de pildă, mănăstirele au fost printre cele dintâi care s-au bucurat de avantajele gravurii, imprimându-și ilustrațiile la manuscrise.

Deja încep să se dezvolte primele corporații laBruges, Anvers și Louvain; dar și în Italia, în mari centre culturale precum: Roma, Florența, Veneția etc. Tot în acest interval de timp apar primii gravori, editori, dar și cei dintâi comercianți de stampe, toți acești factori făcând să se prevadă pentru viitorul secol o avalanșă de gravori maeștri dar și de amatori de stampe – începutul secolului XVI înseamnă începutul apogeului gravurii europene și nu numai.

Maeștrii gravurii ajung la niște performanțe de neegalat (Albrecht Dürer, Pieter Bruegel cel Bătrân, Peter Paul Rubens, Antoon van Dyck, Rembrandt van Rijn etc.). Cred că putem face aici câteva comparații relevante dintre renașterea italiană și cea nordică, diferențieri importante în evoluția gravurii, a artei vizuale și nu numai. În zona nordică a Europei se furnizau masiv prin gravură operele italienești dar și cele grecești (marele Erasmus afirma acest aspect într-una din scrierile sale), iar acest demers nordic de difuzare a stampelor îi incita pe nordicii artiști să se îndrepte spre Italia.

Beneficiul cunoașterii „de aproape” a modelelor estetice italiene, susținute de arta antică, rafinamentul unor construcții compoziționale, dar și al esteticii morfologiei umane, oferite de artiștii Renașterii italiene, asistați de monumente, relicve și scrieri vechi, au exercitat o benefică influență asupra artiștilor nordici. La rându-le, artiștii italieni au fost sensibili la cuceririle artei flamande. În domeniul gravurii, la începutul secolului al XVI-lea, se poate vorbi de un considerabil avans al gravurii nordice, cu un limbaj plastic deja bine elaborat și personalizat. Se poate însă afirma că a fost vorba de o influență reciprocă, benefică pentru ambele părți.

Făcând însă un salt peste timp, către primele decade ale secolului al XX-lea, vom remarca și reține o sentință care avea să confere gravurii o condiție de mult meritată. În 1927 la Florența, într-o mare expoziție de artă plastică (cu pictori, sculptori, gravori etc. din întreaga lume), avea să se declare oficial că „GRAVURA ESTE O ARTĂ MAJORĂ”, alături de pictură și sculptură. Adevărul acestei declarații, atestat de istorici și critici de artă, confirmat de artiști practicieni și teoreticieni, de colecționari, era și urma să fie susținut de un mare volum de opere, aflate deja în patrimoniul universal.

 

4  2

8

Răzvan-Constantin Caratănase (n. 1985, Tulcea) este gravor, desenator, cadru didactic universitar, curator de artă contemporană și doctor în arte vizuale. Locuiește și lucrează în București. Din 2013 este profesor invitat la Academia de Arte Frumoase – Tournai, Belgia și la Academia de Arte Frumoase „Albertina” – Torino, Italia. Este Director al Bienalei Naționale de Artă Contemporană „Aegyssus”, Tulcea, din 2009 și al Bienalei Naționale de Gravură Contemporană „Danubius”, Tulcea. Este membru în Consiliul de conducere al Filialei Grafică București din cadrul Uniunii Artiștilor Plastici din România, din 2012, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, Filiala Grafică Bucureşti, și membru al grupului artistic „6 x 6”. Are peste 150 de expoziţii colective și de grup pe plan naţional şi internaţional (Austria, Bulgaria, Canada, Franța, Italia, Japonia, Republica Moldova, Spania și Ucraina); participări multiple la tabere de creație, workshop-uri, simpozioane, conferințe, sesiuni de comunicări științifice.

 

Tags: , , ,


About the Author



Back to Top ↑