Tot ce am trăit și nu am vrut să credem, frescă istorică de Marilena Murariu
Marius Tița
Când le-am văzut pe pereții de la Simeza am crezut că, în sfârșit, am început să vedem. Erau toți acolo, în scene fără cuvinte dar hohotind din toți rărunchii, toate stafiile ce ne chinuiseră primele pagini începând chiar din 22 decembrie 1989, goi deși îmbrăcați ca de carnaval, așa cum i-am văzut mereu dar, neînțelegând, am trecut la a ne închina la ei. Era mai 2011, și reacția societății a fost greoaie, necrezând ce povestesc vestitorii. Grotești, absurzi, în cadre metaforice da mare satiră, în picturile Marilenei Murariu cu elene și generali îi aflam pe toți. Ceva în culoare și pânză rezona cu dorința mea de a vedea și fizic în aceste picturi o frescă trecută prin vremuri, în culori ușor tocite dar cu mesaj zdrobitor, imposibil de pus în vorbe ca anecdotele. Foști, actuali și reveniți mimau orgasmul petrecerii și al plăcerii într-un timp ca o magmă proteică primordială care i-a născut pe toți și i-a lăsat să fie fericiți cu asupra de măsură.
Atunci am înțeles că a trecut timpul și nimic nu am schimbat în societatea românească, de vreo două decenii. În 2011 nu ne gândeam nici la sfârșitul celui de al doilea mandat și nici la sfertul de secol scurs de când speranța și lumina au irumpt în noi, de ne-au speriat și am sărit să le ascundem. Erau toți acolo, pe simezele Marilenei Murariu, toți cei care au fost și chiar îi uitasem, și cei ce învârteau puterea ca pe un bastonaș de alviță, și cei care astăzi privesc cu uimire ce șoricei gata să îi părăsească și să îi muște au crescut la pieptul lor șobolănesc. Sunt aceiași, ca niște bătrâni rockeri bântuind pe motociclete legendare dar fără finalizarea frenetică de pe vremuri, ca niște cocote celulitice după ce au fost celuloidice. Pânzele din acest incredibil show of, of sunt înscrise cu adevărul ce a bântuit ca stafia pe străzile în pielea goală ale Bucureștiului, îmbrăcate în sângele nutritiv al Revoluției din 89. E tâlc, e analiză politică, e clarviziune de guru de tranziție, e sarcasm, e metaforă, e hohot, e jenant, e tare, e neuitare, e urlet, e mesaj, e trist.
Am privit atunci și am priceput mai tare ca la televizor. Și acum, la fel.
Related Posts
Pavel Obreja, sculptură, Hanna Kozetletska, pictură. La București →
Sentimente marine, cu pictorul Marin Răducu →
O revelație, pictura Anei Iulia Miheșan →
