Ion Truică, un hidalgo de neuitat
Aurelia Chiru
Astăzi, o zi obișnuită dintr-un nou an care a sosit repede, atât de repede că nu am avut timp să aprofundăm evenimentele care au trecut pe lângă noi sau la care am luat parte o clipă, apoi viața si-a reluat cursul tumultuos. Trec grăbită pe lângă o biserică și deodată clopotele bat ca un orologiu. Acum un an eram în sudul Spaniei cu maestrul Ion Truică care acum nu mai este. Faptul că un om de talia dumnealui nu mai este printre noi ar fi trebuit să se știe mai mult sau să ni se mai aducă aminte din când în când. Pierdem oameni de la care noi, tinerii, avem ce învăța dacă am avea ocazia de a ne bucura mai mult de ei, repere ale rafinamentului sufletesc si artistic. Știam că este în vârstă și că este posibil oricând, orice însă vigoarea cu care se avânta în lungile drumeții pe care le făceam împreună cu fiul lui, bucuria pe care o împărtășea cu noi atunci când descoperea arhitectura frumoasă a unei clădiri sau desertul pe care îl aștepta nerăbdător,faptul că nu obosea si că dimineața era primul care ne aștepta, echipat, ne făcea să îl credem totuși nemuritor. Un om venit din timpuri îndepărtate, cu acea patină de colecție pe care îți dorești să o admiri mai aproape deși nu te simți vrednic de acest lucru deși era un om care se „antura” glumelor noastre puerile și le dădea un plus de savoare.
A fost un iubitor de călătorii și excursia pe care a făcut-o anul trecut în Andaluzia a fost ultima. Și-a dorit mult să meargă pe urmele lui Don Quijote, subiectul filmului de animație “Hidalgo”, pe care l-a realizat în 1976. Îmi amintesc cu prețuire un moment de repaus la o cafenea din orașul Ronda, pe o vreme mohorâtă cu ploaie. Ne-am așezat si deodată a ieșit soarele, zărisem zâmbetul adorabil al maestrului. Avea o licărire în privire și acea speranță, că poate reușește să mai facă un film în cazul în care ar mai avea cu cine. L-am întrebat ce planuri mai are, știam că iubea cultura japoneză care l-a inspirat. „Pe când o călătorie în Japonia?” îl întreb. Răspunsul nu a mai venit dar zâmbetul pe care l-am primit atunci, nu îl voi uita niciodată.
