Un sfert de veac fără Val Munteanu
O scrisoare deschisă
Un sfert de veac fără Val Munteanu
Copilăria reprezintă o perioadă unică pentru toți oamenii. Ne amintim permanent de ea cu plăcere și nostalgie. Am avut și eu parte de experiențele mele speciale, de primii ani de școală, de jocuri și vacanțe minunate, de mici întâmplări și greșeli care mi se păreau la acel moment mirifice și catastrofale în același timp. Însă păstrez cu sfințenie și amintirea tatălui meu aplecat cu mult drag asupra mesei de lucru. Concentrat, atent, migălos, de multe ori greu de scos din lumea lui. Nu înțelegeam atunci impactul pe care-l aveau acele lucrări grafice asupra unor întregi generații de copii și adolescenți, dar nu numai, din România.
Val Munteanu s-a născut într-o familie de farmaciști din capitală, spre sfârșitul iernii lui 1927 (7 februarie). A fost marcat de atmosfera Bucureștiului interbelic, aflat într-o perioadă de maximă strălucire și de o deosebită efervescență culturală. Din copilărie era pasionat de desen și caricatură, și încă din adolescență publică lucrări în reviste și ziare satirice. A apărut însă marea pasiune a tinereții sale: dreptul. Interesat în mod special de practica juridică internațională, visa cu ochii minții la o carieră în domeniu și a fost admis la facultatea din București la sfârșitul celui de-al doilea război mondial (1945). Din nefericire, la vârsta de 14 ani și-a pierdut tatăl, ilustru farmacist, căzut pe front. O țară întreagă era cuprinsă de speranțe într-un viitor mai bun, după ororile și lipsurile conflagrației. Dar se ridica rapid o cortină de fier în Europa, iar tatăl meu, din păcate, se afla de partea greșită a ei. Studiile în drept s-au curmat brusc în anul trei. Considerat cu origini burgheze de către noile autorități comuniste, i s-a impus o taxă școlară foarte mare, pe care tânărul și familia sa nu și-o puteau permite. Așa că a fost exmatriculat când nu a mai reușit să o achite. Același regim a confiscat familiei farmacia și l-a evacuat în stradă, alături de mama și de sora adolescentă. Pe fond de stres, s-a îmbolnăvit de diabet și a devenit insulino-dependent pentru tot restul vieții.
Și-a găsit refugiul personal pe tărâmul artei, pe colile albe de hârtie. Și-a construit un adevărat turn semeț: cariera în grafică, făurită cu ajutorul unei imaginații de excepție și al unei puteri de muncă extraordinare. La început, s-a limitat doar la colaborări punctuale, era tot ce putea spera un autodidact. Dar s-a făcut rapid remarcat prin talentul și umorul din penelul său critic, de multe ori extrem de curajos.
Primii ani de carieră sunt legați de activitatea la legendara revistă Urzica, bilunară în acea perioadă. În anii ’50, își descoperă vocația: realizarea de coperte și ilustrații de carte.
Din 1949, a devenit o prezență permanentă la Saloanele naționale de grafică/pictură, iar din 1952 a participat cu mare succes la manifestările internaționale de top. Nu s-a limitat la o nișă și a reușit să se reinventeze permanent. A realizat ilustrație de carte, dar și de presă, caricaturi, grafică pentru mărci poștale, machetare de carte și reviste, afișe și grafică publicitară, artă decorativă, grafică de șevalet, afișe cinematografice.
Membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici și membru onorific al Academiei Române, Val Munteanu este unul dintre graficienii români ce au marcat a doua jumătate a secolului al XX-lea. Lucrările sale nu aveau nevoie de semnătură, multitudinea de stiluri grafice pe care le încerca erau, pentru orice iubitor de grafică și de carte, Val Munteanu.
Lucrările sale se află în pinacotecile, bibliotecile ori muzeele de pe cinci continente. Aici trebuie amintit în mod special impactul pe care l-a avut ediția realizată în 1968, la Editura Ion Creangă, a cărții lui François Rabelais Gargantua și Pantagruel, în traducerea lui Ileana și Romulus Vulpescu. O parte a desenelor originale se află la Muzeul Național de Artă a României, la Cabinetul de stampe, dar cinci dintre ele au ajuns la faimosul Ermitaj din Sankt Petersburg (Rusia).
Majoritatea timpului era un singuratic, retras în atelier și în lumea sa imaginară, dar în societate și între prieteni era totdeauna în centrul atenției, prin umorul și șarmul sau. Personal, l-am simțit și l-am considerat în permanență un prieten mai mare, de la care am avut tot timpul ceva de învățat, de multe ori mai plin de viață și spirit decât cel care eram în adolescență. Regret cel mai mult că nu a apucat să-și cunoască nepotul, pentru a îl călăuzi în mod direct pe plaiurile basmelor și poveștilor, alături de cavaleri neînfricați. A făcut-o însă prin moștenirea lui de neegalat. Alături, cu sprijin, protecție și dându-i forță, i-a fost mama mea, Elena Simirad Munteanu, scenografă a teatrului Ion Creangă.
A dispărut prematur dintre noi, la sfârșit de 1996, când ar fi mai avut atâtea lucruri de spus prin arta sa. Acum, în preajma comemorării unui sfert de veac de la moarte, constat că tatăl meu este mai prezent decât oricând, prin semințele presărate în inimile multor generații de copii și adolescenți. Chiar și cei ai acestor vremuri, în care majoritatea lucrurilor sunt efemere, apreciază stilul, dinamica și verva pe care le transmit lucrările lui Val Munteanu.
Prin ilustrația sa de carte, a reușit să interacționeze cu milioane de români, dar am descoperit cu bucurie mulți fani ai săi și de alte naționalități. Graficianul din București a fost un far pentru copilăria și adolescența multora. Contribuția sa la arta românească rămâne reprezentată de opera lui prolifică: cele peste 120 de cărți ilustrate, mii de coperte de carte și multe alte fațete artistice ale sale: cortina Teatrului „Maria Filotti“ din Brăila (1982), machetele cotidianului România Liberă și ale revistelor Roumanie d’aujourd’hui, Teatrul și Arta (în anii ’60), precum și nenumărate caricaturi ale epocii.
„Dincolo de emoția personală însă, publicarea operei lui Val Munteanu, după atâția ani de la dispariția sa dintre noi, este o necesitate, o obligație morală de restituire istorică și de readucere în contemporaneitate a stilului sau unic, pentru a oferi culturii românești oportunitatea cunoașterii muncii unui titan, a unui om care a trăit pentru carte, care a respirat arta și a dăruit viziune“ (Ed. Signatura).
Mi-ar plăcea să reușim împreună să depășim cât mai rapid posibil aceste vremuri pandemice. Sper să fie posibilă realizarea unor evenimente care să marcheze cei 25 de ani fără Val Munteanu. Mi-ar plăcea să se organizeze expoziții în capitală, dar și în alte orașe ale țării. Este momentul potrivit să vorbim despre o personalitate marcantă a culturii române recente, și poate Romfilatelia își va reaminti de unul dintre colaboratorii săi semnificativi. Merită sau nu o stradă denumită cu numele său? Asta este o întrebare pe care Consiliul General al capitalei poate să o ia în considerare. Mă bucur să anunț că în curând vor vedea lumina tiparului noi ediții ale volumelor Pinocchio și Piticul Cinabru la editura Signatura. Iar pentru prima publicare a ultimului său proiect major, Decameronul, au început unele discuții. Acesta a fost realizat fără o comandă din partea unei edituri locale ori internaționale, iar faptul că nu a văzut încă lumina tiparului este o mare pierdere culturală.
Bogdan Alexandru MUNTEANU
