Portretul din oglinzi buclucașe

De la început am apreciat tema propusă de președintele Vasile Parizescu pentru expoziția pe care Societatea Colecționarilor de Artă (SCAR) o propunea pentru expoziția pe care o organizează din când în când la Cotroceni. Portretul este o temă deosebită din mai multe puncte de vedere.

Marius Tița, colecționar și subiect de portret, Carmen Văideanu, autoarea portretului „Otilia” și Emil Ciocoiu, autorul portretului „Marius Tița”, ambele picturi apărând în imagine, alături de autorii lor.

Model, pictor și portret, sau Valeriu Drăgan și pictorița Carmen Văideanu.

Mircea Răsvan Ciacâru, lângă autoportretul său din 1977, expus la Cotroceni

Nu oricine poate face un portret bun, îți trebuie un talent aparte. Poți fi un artist excepțional, și cu talent și cu imaginație, dar să nu ai mână de portretist. Pe de altă parte, un artist bun poate face un portret corect, chiar cu asemănare, dar acesta să nu sclipească, nici măcar să trăiască.

Pe de altă parte, nu orice societate știe să aprecieze portretul artistic. O societate mai puțin evoluată nu apreciază creația artistică în general iar din partea portretului nu așteaptă decât flatare și idealizare. De aici viața grea a artistului care trebuie să picteze comanditarului o imagine de spledoare dar care nu se prea conturează nici măcar în mintea acestuia. Nici piața nu dă portretului prea multe șanse. Adică puțini oameni ar cumpăra un portret care nu îi reprezintă pe ei sau pe ai lor, în forme laudative. În licitații nici măcar portretele de celebrități, scriitori sau politicieni, nu se vând iar cele de expresie nu au nicio șansă.

În schimb, la Londra, în Trafalquar Square, lângă enorma National Gallery, se află National Portret Gallery, un muzeu național dedicat exclusiv portretului. Nu-i vorbă că la Londra există și galerii private, mult mai mici decât cele de stat invocate anterior, care comercializează exclusiv portrete.

Unul dintre stereotipurile vehiculate referitor la portret este povestea pictorului sincer care i-a făcut comanditarului un portret în care i-a surprins personalitatea de doi bani astfel că modelul a fost supărat. Este mult adevăr aici dar nu am găsit acest adevăr în nicio utilizare a acestei poevști, ci numai justificare.

Ce îi mai rămâne artistului să facă, într-o societate care nu apreciază portretul? Să facă autoportrete. Cui? Fiind auto-portret, autorul, pictor sau sculptor, se reprezintă pe sine în aceste imagini și să nu ne mirăm prea tare de vom vedea artiști care se auto-măgulesc în auto-portrete. De aceea, de o oglindă adevărată avem nevoie cu toții, și modele și artiști, dar portretul nu trebuie să fie o oglindă, un substitut de fotografie. Pentru că nu sunt puțini nici cei care, din neputința de a-și urma propria idealizare a asemănării, țin foarte aproape de fotografie, într-atât încât o găsești sub stratul de pictură, la propriu sau la figurat.

Asemănarea cu modelul este, fără îndoială, importantă pentru un portret și este esențială când e vorba de o comandă, care nu lasă artistului prea mult spațiu de manevră. Dar asemănarea ne lasă indiferenți când artistul face un chip uman care vorbește mai mult decât o face un buletin de identitate. Este vorba, desigur, de un portret cu o identitate aleatoare, puțin definită sau extrem de general exprimată, referitoare la o categorei de oameni. În titluri de picturi, ar fi “Portret de băiat”, “Mihaela” sau “Colhoznică fruntașă”.

‘Portretul în pictura românească din colecţii particulare‘, Muzeul Național Cotroceni

Marius Tița (n. 1965), autorul articolului, este publicist specializat în artă și piață de artă, curator și prezentator pentru numeroase expoziții de artă plastică.