Lucian Ene: Proiectul TOXIC este un demers!
Marius Tița
Anunțam, la un moment dat, că artistul fotograf Lucian Ene a finalizat un nou proiect fotografic amplu și complex, în care îi regăsim forța de introspecție dar și modul special de a aduce în discuție dileme și gânduri. De fapt, fotografiile sale sunt alegorii ample, creatoare de atmosferă, un mediu în care ne implicăm. Vedem și în acest proiect, TOXIC, pe numele său, amprenta sa artistică dar și o gândire personală, artistică, un discurs filosofic și o disertație plastică de mare anvergură. În exclusivitate, Lucian Ene ne dezvăluie TOXIC, un proiect de fotografie artistică și filosofică.
TOXIC este un proiect la care ai muncit câțiva ani, intens, și acum îl putem vedea deja gata de a fi prezentat pe simeze. Cum ai lucrat la acest proiect?
Ca să fiu sincer, s-a muncit foarte greu. Este un proiect care vine după Persona. La Persona am lucrat aproximativ 9 ani si este un proiect de anduranță. Am dorit să aduc modelele în mărime naturală, și aici vorbesc de dimensiunile fotografiilor printate, într-un proiect amplu. Cel puțin mie îmi place să cred că a fost un proiect elaborat, care a pornit de la răscrucea vieții mele. M-am trezit la 35 de ani, după o viață plină de „am tot ce vreau eu”, „eu sunt centrul universului”, „toată lumea asta este la picioarele mele”, că am pierdut ancora din viața mea și aici mă refer la mama, ființa pentru care am făcut Persona. Este cu dedicație! Mă înclin înaintea ei și cei care au cunoscut-o cred că sunt în asentimentul meu. Eu cred și sper că am reușit să ilustrez 35 de temeri, simțiri, frici, anxietăți, pe care femeia le îndură. Eu am un respect demn de bunul simț, cel puțin, legat de partea feminină. Respectul cred că este direct proporțional cu relația model-fotograf.
Proiectul Toxic, pentru mine, a fost mult mai greu decât Persona. Într-o zi, mă plimbam printr-un târg de vechituri din Cluj. Un bătrân vindea un Lubitel 2, un aparat vechi rusesc, 120mm, mai pe limba fotografilor, film lat! Acolo a început povestea. Îmi spunea domnul Eugen Negrea, președintele Asociației Artiștilor Fotografi din România, că, dacă cei de la Lubitel ar vedea ce am făcut cu aparatul lor, mi-ar da un premiu, asta fără lipsă de modestie. Am cumpărat aparatul și m-am apucat de lucru cu el, acum 3 – 4 ani, când nu venise peste noi pandemia. Ideea de Toxic mi-a venit cumva altfel, fără să existe problemele cu care ne confruntăm acum.
Cât timp s-a lucrat la Toxic?
Timp? Of! Spuneam mai devreme, am lucrat mult timp. Sunt ingrați cei care cred că fotografia este o jucărie. Am auzit de sute de ori că doar apeși pe un buton și poc! a ieșit poza. Atunci, mă întreb și eu unde rămân 20 și ceva de ani de munca?
Echipa?
Aici mă consider norocos. Am avut parte de modele care au lucrat din pasiune și au spus că doresc să facă parte din proiect. Ne știm de multă vreme și zic că am devenit prieteni. Pot spune că e plăcut să lucrezi cu prieteni. Pe de altă parte, nu e ușor, dimpotrivă, este deosebit de greu să încerci să faci artă într-o lume axată pe „money talks”. Când te apuci să faci un proiect pe contul tău, te cam doare la buzunar. Lumea zice că ești dus cu capul când, în loc să-ți cumperi apartamente, bagi bani în FOTOGRAFII!
Sponsorii, finanțatorii?
Ei, acum încep problemele. In România, investiția în cultură, artă sau educație este inexistentă! Au fost ani în care am încercat să găsesc finanțare pentru proiectele acestea, Toxic și Persona. Sincer să fiu, Persona, la începuturi a fost la un pas să îi dau foc, pe un câmp. Mă săturasem de promisiuni. A venit ziua în care pur și simplu am vrut să duc ceea ce aveam printat deja pe un câmp și să-i dau foc. Dar a apărut omul care m-a oprit. Omul care a spus că investește în acel proiect și am mers mai departe. Rezultatul: expoziția de la București, expoziția de pe Calea Victoriei. Dar să revenim la Toxic, care a fost un proiect mult mai greu. Aici au intervenit relațiile, omenia și cel mai important, prietenia. Totul, dar absolut totul a fost făcut cu ajutorul unor prieteni. Greu, foarte greu. Am ales calea aceasta și, sincer, nu regret nimic. Când avem mult bine avem și foarte mulți prieteni dar când suntem la greu începem să înțelegem care ne sunt prietenii. Să tragem concluzii: fără sacrificii și fără prieteni, Toxic nu exista!
Sunt foarte importante spațiile unde au fost făcute fotografiile, spații dificile, aproape imposibile, dar care au un rol esențial în cele două proiecte de artă fotografică.
Nu cred că cineva dorește să intre cu drag, de bună voie, în locurile unde a fost realizat, filmat și fotografiat acest proiect. Încercați să vă închipuiți un spațiu din care trebuie să ieși ca să te încălzești. Și unde zboară liliecii, în plină zi. Unde este o umezeală care te apasă pe plămâni, de parcă nu ai aer. Locul unde nu am avut curaj să-mi duc cățelul de teamă să nu calce în mocirlă și în toți microbii pământului. Pe jos au fost sticle sparte și în încăperi un curent demn de cele mai urâte filme de groază pe care le-ați văzut. Ei, acolo noi lucram, acolo am petrecut zile întregi! Luni de scenarii, de scris și de pus hârtiuțe pe frigider, muzica potrivită, deplasări în locuri unde nu ai mai fost în viața ta și unde trebuie să inventezi povești! Locuri unde era atât de frig încât, eu fiind din Toplița, polul frigului din România, îmi era milă de geaca de pe mine să o scot afară. Dar am reușit, cu toate acestea, să termin, să finalizez acest proiect extrem de greu și complicat. Sunt, totuși, locuri pline de istorie și cu o încărcătură fantastică unde trebuie să pui în evidență, în aceeași măsură, și modelul, și spațiul.
Ce vrea sa transmită proiectul Toxic?
Toxic este un proiect lucrat în stilul vechi. Așa cum am învățat eu să fac fotografie. Cu sentimente, cu implicare. Este un protest la adresa a tot ce se întâmplă acum, în această lume. Noi suntem cei care distrugem totul în jurul nostru. Noi distrugem relațiile, noi distrugem natura. Chiar dacă ne este greu să recunoaștem acest lucru, este o realitate. Noi tăiem păduri, noi turnăm ciment unde nu este necesar, noi producem chimicalele de care ne plângem ulterior. Am trăit într-o lume lipsită de telefoane inteligente, de internet și îmi pare că eram mai apropiați, ca oameni. Să nu fiu înțeles greșit, nu sunt împotriva evoluției, doar că am impresia că ne-am pierdut undeva. Habar nu am unde. Termenul de Toxic exista, după cum bine se vede, de la începuturi. Toxic vrea să pună pe tapet această problemă.
Există o legătură între cele proiecte, Persona și Toxic? Este vorba de o continuitate aici, în afara celei stilistice, care ne vorbește deja de un artist coerent, bine conturat?
Da, este o legătură. Nu am făcut niciodată proiecte fără sens. Și sunt legate, au o linie continua. Stilul, din nou fără lipsă de modestie, cred că mă definește. Coerența vine din experiență. Persona este, așa cum spuneam, un proiect mare și greoi. Tablourile sunt imense și au nevoie de un spațiu de expunere generos. Dar Toxic este o concluzie! Persona este proiectul meu de suflet! Am început să lucrez la Persona în cei mai grei ani din viața mea! Persona reprezintă începutul, Toxic este o continuare. Persona este eleganța, Toxic este drama! Am încercat prin ceea ce am făcut să las ceva în urma mea. Persona este o poveste grea, trăită, experimentată de mine. O experiență pe care nu o mai doresc. Toxic este un demers!
La 20 februarie 2020, altfel scris, 20.02.2020, când încă nu știam ce pandemie avea să vina, a avut loc vernisajul în București al expoziției PERSONA, punerea pe simeza a unui prim proiect de anvergură.
Acum, dacă vine vorba de pandemie, a fost acel moment care mi-a tăiat crengile și m-a pus la pământ. Am luat un șut în fund, că așa a fost situația, de nu m-am adunat multă vreme. Să sperăm că o să fie mai bine!
Vorbim despre două expoziții de excepție finalizate, PERSONA și, acum, TOXIC, ale artistului Lucian Ene. Deși încă ne aflăm într-o conjunctură stranie și plină de incertitudini, este normal să te întrebăm despre planurile de viitor.
Regăsim incertitudini peste tot în proiectele mele. Probabil asta conturează aceste proiecte. Iar despre viitor, sincer, nu știu ce să vă spun. Aștept să vedem ce ne așteaptă!
Related Posts
A XXV-a ediție a Salonului Național de Plastică Mică Brăila 2024 – fotoreportaj de Bogdan Mosorescu →
Joseph ”José” Noce, artiste plasticien français →
Culorile de la Volary →
