Rendez-vous în Montparnasse, cu Lucian Georgescu, la 50 de ani de la naşterea sa
Rendez-vous în Montparnasse, cu Lucian Georgescu, la 50 de ani de la naşterea sa
Ne întâlnim în cimitir, pe aleea lui Brâncuşi, ne-a transmis hotărât Lucian Georgescu, când a aflat că am ajuns la Paris. Nu se putea mai suprarealist şi mai didactic decât aşa. Lucian Georgescu este un pasionat cunoscător şi comercializator de avangardişti români care au cucerit lumea având cartierul general, o mare parte din viaţă şi mormântul în Franţa. A încercat să facă asta şi la Bucureşti, dar contrastul de mediu şi mentalitate i-a râs în nas. Garnisit cu istorie şi istorii minunate despre românii din epicentrul avangardei artistice şi cu certificate de la grei şi singurii în măsură să dea aşa ceva, Lucian Georgescu s-a trezit în mijlocul unui dezinteres cras şi a preferinţei stranii pentru oferte dubioase dar sub preţul corect. În prezent, multe dintre lucrările de Marcel Iancu aduse pentru marea expoziţie pe care i-a dedicat-o genialului artist, în oraşul căruia i-a dat nu picturi, ci clădiri întregi, sunt blocate în urma unui conflict de vamă ce durează şi ar putea să ne ducă în faţa instanţelor europene şi a unei note de plată consistente pentru contribuabil.
Cu o statură ce îi accentueză vorbele exacte şi ironiile fine, Lucian Georgescu ne întâmpină pe una dintre aleile centrale, cu doi trandafiri în mână. Erau pentru Jacques Hérold, artist esenţial pentru avangarda artistică, născut în România dar de care majoritatea românilor nici nu a auzit sau nici măcar nu îşi închipuie că ar fi fost român. În 2010, la centenarul naşterii sale, francezii au organizat la Muzeul Cantini din Marsilia, o mare retrospectivă la care Lucian Georgescu a avut o contribuţie recunoscută şi accentuată de organizatorii de acolo, inclusiv în excelentul catalog al expoziţiei. Lucian Georgescu a adus primele lucrări de Jacques Hérold pe piaţa şi în licitaţiile de artă din România. La Paris îi duce flori la mormântul pe care doar el îl ştie. Este un paralalepiped din ramuri reale şi verzi, ce trebuie tăiate periodic în această formă. Inscripţia pe o plăcuţă de lemn s-a şters suprarealist iar din când în când „înfloresc” doi trandafiri aduşi de Lucian Georgescu.
Locul de veci al lui Brâncuşi este plin de flori, într-un aranjament profesionist de bun gust. Este atât de îngrijit încât te înfiori la gândul că pe la noi coclesc gânduri de transmutare, în lumini de reflectoare nesincere. În ultimii ani ai vieţii, Brâncuşi a purces la demersul firesc pe care îl pregătea de o viaţă, acela de a-și lăsa românilor opera şi atelierul său ca sfânt templu. Răspunsul academicienilor, în frunte cu vestitul George Oprea, la ai cărui închinători ni se cere să ne închinăm şi noi astăzi, l-a grăbit pe genialul sculptor spre mormânt, frânt de dezamăgirea şi tristeţea cu care poporul său l-au răsplătit. În acelaşi mormânt îi stau alături lui Brâncuşi cei care i-au stat alături în ultimii ani şi în eternitate, pictorii Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrati.
Într-o altă parte a cimitirului parizian Montparnasse se află şi primul Sărut, cel de la mormântul Taniuşei, adolescenta sfârşită din dragoste. Este cutremurător de puternic şi impune, chiar dacă vizitatorii încă mai au tendinţa absurdă să pipăie opera de artă, după care văd inscripţia de avertizare că sunt camere de supraveghere pe acolo.
În Montparnasse îşi dorm somnul de veci Emil Cioran şi Eugen Ionesco, acesta sub perfectul său epitaf, Prier le Je Ne Sais Qui/ J’espere: Jesus Christ.
Nu aş fi scris toate acestea dacă în duminica ce a precedat ziua de 4 august, când împlinea 50 de ani, Lucian Georgescu nu ne-ar fi îmbiat cu acelaşi mesaj, să ne întâlnim în cimitirul Montparnasse, la marii artişti români pe care îi iubim atât. Ştiind că pune alături şi un sirop pe o terasă din Montparnasse, nu departe de localul în care Oscar Dominguez i-a scos ochiul lui Victor Brauner, şi un rose la boemul „La Palette” mai că am fi luat avionul nepersonal să fim pe aleea lui Brâncuşi, la timp pentru fotografia de întâmpinare. Am trebuit, însă, să îi trimitem cele mai bune gânduri, suprarealiste şi sincere.
Autorul, Marius Tița, împreună cu Mihnea Tița și Lucian Georgescu, în Saint-Germain-des-Prés.
Related Posts
Pavel Obreja, sculptură, Hanna Kozetletska, pictură. La București →
Sentimente marine, cu pictorul Marin Răducu →
O revelație, pictura Anei Iulia Miheșan →
